Reptile, amfibieni, melci și pești in Bucegi – Sit Natura 2000

Reptile, anfibieni, pești si melci – Fișa Bucegi – Sit natura 2000

0212 R Anguis fragilis – Năpârca

Cartea Roşie a Vertebratelor din România (specie vulnerabilă relativ rară) .Este de fapt o şopârlă fără picioare. mediul sau de viata preferat ramane padurea si indeosebi padurea de munte sau cea de foioase de la altitudini mai mici, unde sta intreaga zi incolacita sub pietrele plate care au fost incalzite de soare sau sub maracini, iar uneori se misca prin vegetatia din jur

0213 R Elaphe longissima – Șarpele lui esculap

Corpul acestui sarpe este zvelt si are pe ambele parti ale capului cate o pata galbena. Solzii de pe spinare sunt netezi si partial patati cu alb. Pe partea dorsala, corpul sau are culoarea cafenie-deschisa, mai inchisa spre coada, iar pe partea ventrala este alb- galbuie. Linia de demarcatie dintre cap si corp este foarte putin vizibila, de asemenea acesti serpi au pupilele ochilor rotunde. [restrict]Este raspandit in padurile luminoase de foioase, in locurile pietroase scaldate de soare si neumblate. Se misca incet dar elegant, si intrece in ceea ce priveste cataratul pe toti ceilalti serpi, caci corpul sau musculos si placile cornoase ventrale cu muschi ii permit sa foloseasca ca punct de sprijin orice inegalitate de teren.

Sarpele lui Esculap se hraneste cu soareci, pe care ii pandeste in fata gaurilor pentru a-i omora prin incolacire. De asemenea se hraneste cu pasari, oua de pasari, veverite, cartite si soparle. Cand se hranesc cu oua, ei lasa oul sa alunece in gatlej, iar acolo este spart datorita fortei musculare si a presiunii solului, ei inghit si resturile de coaja. Paguba pe care acesti serpi o produc prin consumul de oua, este compensata prin cantitatea de soareci si sobolani distrusa de ei.

0214 R Podarcis muralis – Șopârla de ziduri

Trăieşte, de obicei, în colonii printre grămezi de pietre, prin ziduri vechi şi stânci, pe marginile drumurilor şi liniilor ferate, în vii pe coastele pietroase expuse la soare. Se retrage la umbră când arde soarele. Se hrăneşte cu diferite insecte, melci, omizi, păianjeni, râme, chiar şi fructe cărnoase (salată, untişor); speciile care trăiesc la ţărmul mării cu crabi mici şi creveţi aruncaţi de valuri pe ţărm. Iernarea durează din noiembrie până în februarie-martie. Acuplarea are loc primăvara, femela depunând din aprilie până în iunie 3-9 ouă în găuri săpate pe un povârniş însorit. Puii apr prin august-septembrie, viguroşi şi foarte agili, hrănindu-se cu păduchi de plante şi insecte minuscule; după 2 ani sunt capabili de reproducere. Trăieşte între 7 şi 10 ani. Este cunoscută mai mult din Banat, Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali, rară în restul ţării. În vestul Olteniei, în Banat, în nordul şi sudul Dobrogei se întâlneşte ssp. Lacerta muralis maculiventris , care se deosebeşte de specia tip prin coloritul abdominal, la masculi alb lăptos pătat pronunţat cu negru, la femele pătat; şi prin numărul mai mare de pori femurali şi solzi dorsali

0215 R Coronella austriaca – Șarpele de alun

Este un şarpe discret cu o largă răspândire în Europa şi în ţara noastră. Preferă locurile cu vegetaţie arborescentă, margini de păduri, poieni, taluzuri. Este un şarpe agresiv care pufăie şi sare, însă total inofensiv. Muşcătura lui este cel mult o simplă înţepătură. Categoric unul din cei mai frumoşi şerpi de la noi, coloritul de fond este marocafeniu cu tentă de roz, pătat sau brăzdat de două dungi mai închise cu dispoziţie longitudinală. Exisă şi exemplare foarte închise la culoare. Ceafa şi banda de peste ochi are aceeaşi culoare ca şi petele dorsale. Abdomenul este brun sau roşu-cărămiziu. Când se împerechează, masculul prinde femela strâns şi o apucă de cap într-o manieră cel puţin tandră pentru trăirile lor. Femela este ovovivipară dar uneori depune ouăle cu puţin înainte de a ecloza puii. Se întâlneşte destul de rar în împrejurimile Timişoarei, dată fiind timiditatea sa şi agilitatea cu care se ascunde la cel mai mic foşnet. Pădurea Verde şi Pădurea Bistra găzduieşte încă această minunată specie iclusă deja în Cartea Roşie a Vertebratelor din România

0216 R Lacerta agilis – Șopârla de câmp

Este raspandită pe o suprafata considerabila a Europei si Asiei Centrale. Apare intr-o gama mai larga de habitate: pe dunele de nisip, pe parloage, in gradini, in zonele muntoase la altitudini de pana la 2500 m.

Exemplarele adulte au un aspect robust, nu depasesc lungimea corpului de 25 cm, au capul scurt, putin inalt, cu partea de deasupra maronie. Ochii sunt mari si negri, iar botul este scurt si rotunjit la varf. Membrele posterioare si cele anterioare sunt scurte, dispuse lateral, cu degete subtiri prevazute cu gheare. Coloritul pielii solzoase la femela este cafeniu-cenusiu, cu doua dungi longitudinale, deschise, ce apar pe partea dorsala, iar la mascul este in nuante mai stralucitoare, deseori verzui, in special in perioada de imperechere. Ambele exemplare prezinta pete albe cu margini inchise.

0217 R Vipera berus – Vipera comună

Lungimea totală la femele 68 (excepţional până la 87) cm; masculii mai mici, 65 cm; 132-151 (obişnuit 144-149) gastrostege la masculi; 24-38 (obişnuit 28-33) urostege; A întreagă; 6-10 supralabiale, a 4-a sau a 4-a şi a 5-a sau rar a 3-a şi a 4-a aşezate sub ochi. Ochiul, înconjurat de 6-13 solzi, separat de supralabiale printr-un rând (rar două, var. bosniensis) de solzi; înaintea fiecărui ochi căte două cantale (rar fuzionate).

Botul trunchiat sau uşor rotunjit; dorsal plat sau cu cant rostral foarte ridicat. [/restrict]Masculii au spatele mai totdeauna cenuşiu (cenuşiu-albăstrui, verzui-albicios), cu o dungă neagră longitudinală sinuoasă sau un pronunţat zigzag ascuţit, slab distinct la indivizii cu coloraţie întunecată, absent sau redus la o dungă rectilinie pe şira spinării. Laturile corpului cu pete întunecate, mai mult sau mai puţin rotunde. Capul patat mai mult sau mai puţin cu negru, iar către ceafă o pată unghiulară neagră în formă de A sau > < sau X. Ceafa gălbuie. Abdomenul cenuşiu, albăstrui sau negricios, mai mult sau mai puţin pătat cu alb, galben sau cafeniu cu pete negre. Vârful cozii ventral gălbui la femele, dorsal cu un desen mai egal, mai întunecat, cafeniu, roşu până la cenuşiu-cafeniu, galben-cafeniu întunecat sau verde-măsliniu. Abdomenul cenuşiu; vârful cozii galben mai mult sau mai putin stralucitor.

Dintre varietăţile de culoare, cea mai comună la noi este var. prester, neagră; puii la naştere cenuşii şi către 2 ani devin negrii.

Este mai mult nocturnă, cu modul de viaţă asemănător cu al Vipera ursinii. Pe vreme noroasă foarte agresivă; muşcătura uneori mortală. În captivitate refuză hrana şi cel mai des moare.

Prima acuplare primăvara, a doua toamna, dacă prima a fost timpurie. Femela naşte 5-20 pui în iulie-septembrie, care încep să vâneze imediat după naştere. Hibernează din noiembrie-decembrie.

Este răspândită aproape în toată Paleartica. La noi, în tot lanţul carpatic şi în regiunea de dealuri.

0001 A Bufo bufo – Broasca râioasă brună

Această specie terestră, larg răspândită, o întâlnim în mai toate regiunile de la şes până la munte, în păduri, câmpii, grădini sau chiar parcuri ori localităţi. Numele dezavantajos i-a fost dat pe de o parte pentru aspectul „bubos” datorat glandelor tegumentare foarte dezvoltate, ce ne duc repede cu gândul la nedorita infecţie cu iritantul acarian Sarcoptes scabiae (râia). Un alt motiv, mai aproape de realitate însă, este că această broască este capabilă să secrete prin glandele sale tegumentare o substanţă puternic iritantă pentru mucoase – bufonina. Puţini sunt însă oamenii care cunosc acest amănunt, ariciul însă ştie să-l folosească de mii de ani, pentru că atunci când găseşte o asemenea broască se freacă cu ţepii de ea îmbibându-i cu iritanta substanţă şi făcândui mai eficienţi.

Culoarea este simplă, brun-cenuşiu cu pete mai întunecate pe partea dorsală, mai deschisă şi deobicei pătată pe partea ventrală. Masculul este mai mic decât femela, dar viguros în perioada ce urmează Dragobetelui, pentru că odată ce a pus ochii pe o femelă, o ţine strâns de sub-braţ în aşa-zisul amplexus axilar până când ouăle sub formă de şirag sunt depuse în apă.

O putem vedea destul de uşor tot timpul anului, fiind însă foarte vulnerabilă mai ales primăvara când se deplasează mult în căutare de bălţi propice reproducerii, ocazie cu care este adesea călcată de maşini. În ţările care nu numai că se respectă, dar respectă şi mediul, constructorii de şosele lasă spaţii speciale de acces pe sub asfalt. După încheierea reproducerii adulţii părăsesc apa şi îşi petrec viaţa departe de aceasta, hoinărind după insecte mai ales pe înserat.

Statut: Cartea Roşie a Vertebratelor din România (specie aproape ameninţată)

0002 A Bufo viridis – Broasca râioasă verde

Este o broasca raioasa masiv construita, cu glandele parotide proeminente, si, in genertal, foarte atractiv marcata cu pete verzi pe un fond mai deschis la culoare. In perioada de imperechere, masculul are un oracait foarte puternic. In afara sezonului de imperechere, Broasca Verde poate fi vazuta adesea vanand in jurul lampilor stradale si a altor surse de lumina artificiala, care atrag un numar mare de fluturi, molii si late insecte zburatoare.

Habitat: medii relativ umede, zone joase.

Marime: pana la 10 cm.

0003 A Hyla arborea -Brotacelul

Specie vulnerabila conform IUCN (International Union for Conservation of Nature) şi a “Cărţii Roşii a Vertebratelor din România” Bucureşti 2005, face parte din Phylum Vertebrata, Clasa Amphibia, Ordinul Anura, Familia Hylidae, Genul Hyla, Specia arborea.Hyla arborea sau broasca europeană de copac, brotăcelul, buratecul sau răcănelul este o anură de dimensiuni mici, lungimea adultului fiind de cca 5 cm. Capul mai lat decât lung, botul scurt şi rotunjit, ochii laterali, timpanul vizibil. Membrele sunt lungi, cu discuri adezive caracteristice la vârful degetelor, degetele anterioare uşor palmate la bază, primul deget mai scurt decât al doilea, cele posterioare palmate. Pielea este netedă, strălucitoare dorsal, granuloasă ventral (în afară de gât la mascul). O dungă neagră sau cafenie porneşte de la nări, până la baza femurului, în regiunea lombară formează o blucă îndreptată în sus.

Masculul are un sac vocal mare, brun-închis sau [restrict]brun-gălbui, sub gât; când este gol pare un pliu al pielii.

Femela nu prezintă sac vocal, dar, spre deosebire de mascul, prezintă granulaţii şi pe gât, culoarea acestuia fiind de un cenuşiu-violet. Specie euritermă, în România trăieşte pretutindeni în afara zonelor de munte. Este singura broască arboricolă de la noi din ţară şi datorită discurilor sale adezive se caţără cu uşurinţă în arbori şi tufişuri. Duce o viaţă crepuscular-nocturnă, dar are şi activitate diurnă stând deseori la soare sau vânează insecte. Hrana brotăceilor este variată predominând dipterele, dar s-a găsit în conţinutul stomacal examinat şi coleoptere, arahnide şi oligochaete.

0004 A Rana dalmatina – Broasca roșie de pădure

Broasca are o formă zveltă, elegantă, de dimensiuni medii, lungimea 5 – 7 cm, masculul mai mic. Corpul alungit. Capul prelung, botul ascuţit, pupila orizontală. Timpanul este mare şi foarte clar conturat, situat în spatele şi sub nivelul ochiului, mai mic decât acesta. Dinţii vomerieni în două şiruri oblice. Când piciorul posterior este întins înainte, articulaţia tibio-tarsală depăşeşte vârful botului. Toate degetele cu tuberculi subarcticulari mari, foarte proeminenţi. Tuberculul metatarsian intern pronunţat. Pielea netedă sau cu glande mici turtite. Muchiile dorso-laterale sunt înguste, bine dezvoltate. Masculul fără saci rezonatori. La baza degetului gros anterior, un tubercul rotunjit sau înlocuit cu o mică pată albă; perniţa copulatoare de la acest deget, în perioada reproducerii, cu rugozităţi cenuşii. Membrele anterioare sunt mai puternice la masculi.

Culoarea variază puţin şi este destul de uniform, specia confundându-se adesea cu Rana temporaria. Dorsal galben-cenuşiu, galben-cărămiziu până la brun-închis, uniform sau stropit cu mici puncte negre. Muchiile dorso-laterale sunt colorate mai deschis. Pe membrele posterioare sunt prezente dungi late, transversale, mai închise la culoare. Ventral, coloritul este alb uniform, cu excepţia guşei şi a pieptului care uneori sunt colorate pe margini.

Larvele sunt greu de deosebit de mormolocii celorlalte ranide. Mormolocii sunt de dimensiuni mai mari putând ajunge la 6 cm înainte de metamorfoză. Spiraculum este situat pe partea stângă a corpului, mai aproape de extremitatea posterioară. Anusul este situat median lângă punctul de inserţie al cozii. Coada este înaltă şi se termină cu un vârf ascuţit. Coloritul dorsal este brun-deschis cu pete brune, ce formează un desen reticulat. Abdomenul este alb, cu pete aurii ce se închid şi pe laturi. Pe porţiunea superioară a cozii sunt prezente frecvent pete negre.

Este o specie terestră, indivizii fiind foarte agili, capabili de sărituri lungi, uneori peste 2 m. Este activă atât ziua cât şi noaptea. Ziua se ascunde pe sub frunzele moarte. Se hrăneşte cu insecte. Sexele iernează separat (femelele în frunzişul mort, masculii pe fundul apelor) din octombrie până în februarie-martie.

Se reproduce foarte devreme începând cu sfârşitul lui februarie până în aprilie. Amplexul este axilar iar ponta constă într-o singură grămadă, ce poate număra până la 2000 de ouă. Uneori folosesc spre reproducere bălţi şi băltoace temporare rezultate din topirea zăpezii care seacă foarte repede, fără să mai permită metamorfoza larvelor. Deseori întraga populaţie de adulţi se reproduce într-o singură baltă, realizând aglomerări de sute de indivizi. Broscuţele apar după 2 – 3 luni; sunt capabile de reproducere după 3 – 4 ani.

Specia este vulnerabilă. Necesită protecţie în special în perioada de reproducere când adulţii se adună în bălţile de reproducere.

Trăieşte în zone împădurite sau mlaştini, la altitudini cuprinse între 0-900 m. În general este prezentă doar în zone cu umiditate mare şi este mai rară în apropierea terenurilor agricole.

Prezentă în cea mai mare parte a Europei, cu excepţia peninsulei Iberice şi anordului continentului. Populaţii izolate sunt prezente în nordul Germaniei, Danemarca şi sudul Suediei. Prezentă şi pe malul asiatic al Mării Marmara.

În România este prezentă pretutindeni în pădurile de câmpe şi deal. În dobrogea este prezentă doar în câteva localităţi din zona codrilor Babadagului.

0005 A Rana temporaria – Broasca roșie de munte

Broasca rosie de munte are corpul robust, masiv, avand o lungime de 10-15 cm. Capul il are mai mult lat decat lung. Are botul obtuz, rotunjit. Dinții vomerieni dispusi in doua grupe oblice mici, la nivelul sau inapoia marginii posterioare a choanelor. Timpanul distinct, departat de ochi si mai mic decat acesta. Membrele posterioare ale broastei rosie de munte sunt scurte. Muchiile dorso-laterale sunt bine dezvoltate si relativ apropiate.

Are degetele posterioare cu palmura in intregime . Broasca de munte are pielea spatelui neteda sau usor verucoasa dorsal. Masculul are 2 saci vocali interni. In perioada reproducerii, pe fata interna a degetului gros are pernite negre, spinoase.

Dorsal cenusie-albicioasa, galbena, cafenie, rosiatica, rareori verzuie, cu pete cafenii inchis sau negre. Ventral este alba, galbena aprins sau portocalie. Dorsal intre membrele anterioare apare frecvent un semn în formă de /. In perioada de reproducere masculii pot capata nuante albastre dorsal, datorita acumularilor de limfa similar cu masculii de broasca de mlastina.

Larvele au coada joasa, mai lunga decat corpul si se termina cu un varf obtuz. Dorsal este colorat în maro spre negru, cu pete metalice, ventral cenusiu spre negru. Dimensiunile sunt de pana la 5 cm.

Este o specie predominant terestra, foarte rezistenta la temperaturi scazute. Indivizii pot incepe migratia de primavara chiar pe zapada iar reproducerea poate avea loc inainte de topirea completa a crustei de gheata. Este crepuscular-nocturna, ziua fiind activa doar in timpul sau dupa ploaie. Se hraneste cu viermi, omizi, moluste, insecte, vanand mai mult catre seara, ferindu-se de caldura. Ierneaza infundandu-se in mal si numai rareori pe sub pietre sau ierburi.

Reproducerea incepe foarte de timpuriu, din februarie-martie (la altitudini mari poate incepe abia in aprilie-mai). Femela depune 1500 – 4000 oua, care cad la fund. Dupa clocire apar la suprafata ca o masa gelatinoasa. Perioada de eclozare si durata metamorfozei sunt dependente de temperatura.

Specia este vulnerabila. Necesita protectie in special in perioada de reproducere cand adultii se aduna de pe suprafete mari in baltile de reproducere.

Traieste in paduri si pasuni, la altitudini cuprinse intre 200 pana la 2000 m. Practic poate fi gasita in orice habitat cu umiditate suficient de mare pentru ai asigura supravietuirea. Se reproduce in balti mari, temporare sau permanente.

Se intalneste in intreaga Europa cu exceptia sudului peninsulei Iberice, Italice si Balcanice. In est este raspandita pana aproape de munții Urali.

In tara noastra este intalnita pretutindeni in zonele de deal si munte. Alaturi de trionul de munte urca pana in zona de gol alpin.

0006 A Triturus alpestris Triton de munte, – Salamandra de munte

Tritonii sunt specii destul de rare care se aseamana cu animalele din care se trag amfibienii, au corpul ingust, coada destul de lunga si coloritul foarte frumos mai ales la exemplarele adulte masculine. In diferite regiuni umbroase si umede ale Europei, in Grecia, Italia, Spania, in partea estica a Muntilor Carpati (de la poale pana la varful acestora), la altitudini cuprinse intre 400-2000 m traieste tritonul de munte care are denumirea stiintifica de Triturus alpestris si se remarca prin coloritul foarte frumos al masculului in nuante albastre si gri-inchis-maronii pe partea dorsala si portocaliu-aprins pe partea ventrala – in special pe pe burta, gat, obraji si zona inferioara a cozii. Partile laterale si membrele par pictate cu pete de forme neregulate de un albastru-inchis. In perioada de reproducere – in lunile de primavara – masculul are pe spate o creasta scurta in alb si negru, coaca umflata, iar pe burta numeroase pete mai inchise si mai deschise. Femela are in general un colorit mai sters, mai modest si nu prezinta creasta pe mijlocul spatelui.

Exemplarele adulte au lungimea de 6-12 cm, iar coada este destul de lunga si aplatizata pe partile laterale. Membrele anterioare si cele posterioare sunt inguste si lungi, au toate cam aceeasi marime, se termina cu degete subtiri si gheare ascutite. Capul este mare, botul usor rotunjit, ochii sunt bulbucati, au irisul de culoare inchisa.

0007 A Salamandra salamandra –[/restrict] Salamandra de foc

Salamandra de foc este probabil cea mai cunoscută specie de salamandre din Europa. Este neagră cu pete sau dungi galbene, variind într-o anumită măsură; unii indivizi pot fi aproape în întregime negri, în timp ce alții pot fi predominant galbeni.

Salamandra de foc poate avea o durată de viață foarte lungă. O salamandră a trăit mai mult de 50 de ani într-un muzeu german de istorie a naturii. Diferența dintre mascul și femelă este dificil de sesizat pentru ochiul neexperimentat. Masculii sunt mai ușori (40g) și au coada mai lungă decât femelele. Membrele anterioare ale masculilor sunt cu aproximativ 20% mai lungi decât ale femelelor. Femelele însărcinate sunt corpolente, cântărind până la 50g. În sezonul de împerechere, masculii stau cu membrele anterioare complet întinse. Cea mai evidentă diferență se găsește în regiunea cloacală. La mascul, cloaca este foarte groasă și umflată și formează unghi drept cu partea dorsală a cozii.

0008 A Triturus vulgaris – Triton comun

Este ceaa mai mică specie de triton. Lungimea totală 6 – 11 cm. Corpul este zvelt, înălţimea trunchiului depăşind întotdeauna lăţimea. Capul turtit, mai lung decât lat. Limba mică şi liberă pe laturi. Dinţii vomero-palatini dispuşi în două şiruri depărtate posterior, apropiate anterior, formând un “Y” răsturnat, care începe la nivelul nărilor interne. Buzele dezvoltate, mai ales la femele în timpul reproducerii. Botul brăzdat deasupra cu 3 şanţuri longitudinale. Coada este mai lungă sau cel puţin egală cu restul corpului şi se termină cu un vârf ascuţit, fără filament caudal. În perioada reproducerii, masculul cu o creastă dorsală mai mult sau mai puţin lată, ondulată, continuă de la ceafă până în capătul cozii (fără şa). Femela, la baza cozii, cu o creastă joasă rectilinie ca o dungă, care se continuă pe coadă. Degetele late, turtite. La mascul, în timpul reproducerii, coada foarte comprimată, cu creasta dorsală uşor ondulată. Pielea totdeauna netedă.

0009 F Gobio kesslerii – Peste porcusor

Are corp slab comprimat lateral, de cca 8-13 cm lungime, la comisura buzelor o pereche de mustati; anusul mai aproape de ventrale decat de anale, pedunculul caudal cilindric, dinti faringieni pe doua randuri. Protejata prin Legea 13 din 1993 prin care Romania a ratificat Conventia de la Berna – Anexa 3, Directiva Habitate (Anexa 2), Lista Rosie IUCN (NT), Lista 462 (Anexa 2), Lista Rosie RBDD (specie periclitata – R), OUG 57 din 2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei salbatice, Cartea Rosie a vertebratelor din Romania (vulnerabil).

0010 I Alopia glorifica alpina -Fără denumire populară