Specii strict protejate – Fisa standard Natura 2000 sit Bucegi
Mamifere
1001 Ursus arctos – Ursul Brun
În decembrie 2010, în România existau 6.000 de urși bruni, [restrict]adică 40% din totalul celor existenți în Uniunea Europeană. În anul 2012, se estima că 2.000 dintre aceștia trebuiau uciși, pentru că nu aveau suficientă hrană. În anul 2008, în România existau 7.500 de urși bruni.
1002 Lynx lynx – Râsul
Cea mai mare populație a lincșilor se găsește în România, numărul indivizilor atingând 2.050 în 2001. î
1003 Barbastella barbastellus – Liliacul
Specie de mărime medie, cu urechi scurte și unite la bază printr-un pliu tegumentar, nas cârn cu nările orientate în sus. Blana lungă și mătăsoasă, culoarea brun negricioasă pe spate, cu vârful perilor alb, dând efect de chiciură iar blana ventrală, cenușiu-închis. Lungimea este de 45-58 mm, anvergura aripilor de 260-290 mm iar greutatea de 6-13 g.
Comportament: Adăposturile de vară sunt scorburile copacilor, unde femelele formează colonii mici iar foarte rar coloniile de reproducere sunt mixte, împreună cu masculii. Adăposturile de iarnă sunt peşterile și avenele cu temperaturi și de 0°C sau chiar -3°C (zona de intrare în cavitate). Habitatul de hrănire este deasupra pădurii, la liziere de pădure şi margini înierbate de terenuri agricole. Are un zbor rapid şi sinuos, îşi procură hrana numai din zbor. Zborul este înalt deasupra pădurilor şi jos la liziere şi deasupra apei. Se hrăneşte aproape în exclusivitate cu fluturi nocturni de talie mică. Au un singur pui pe an iar coloniile de reproducere sunt foarte sensibile la deranjare.
1004 Canis lupus – Lup cenușiu
Cele mai mari populații sunt întâlnite în Europa de est, România, Peninsula Balcanică și Polonia. În România, lupul, vânat frenetic în vremea lui Ceaușescu, nu mai prezintă un areal continuu, nenumărate goluri fiind create de vânarea necontrolată. În mod natural lupul se găsește în România în Delta Dunării, în golul alpin, prezentând o mare amplitudine ecologică, datorată inteligenței sale deosebite, așa cum se întâmplă și în cazul corbului.
1005 Rhinolophus hipposideros Liliacul mic cu potcoavă
Rhinolophus hipposideros sau Liliacul mic cu potcoavă este o specie de liliac din genul Rhinolophus ceva mai mici decât ruda lor apropiată Rhinolophus ferrumenquinum cântărind doar 5-9 grame. Liliecii din această specie au o anvergură a aripilor de 192-254 milimetrii şi o lungime a corpului de 35-45 milimetrii. Ca toţi ceilalţi lilieci din familia Rhinolophidae, Rhinolophus hipposideros prezintă o structură nazală specifică ce ajută la ecolocaţie, speciile purtaând numele după forma de potcoavă a nasului. Aceştia au urechi ascuţite fără tragus. Pe spate au blana de culoare cefenie închisă, iar pe abdomen o culoare cenuşie. Puii de Rhinolophus hipposideros se disting faţă de adulţi având blana pe întreg corpul de culoare cenuşie.
Amfibieni si reptile
1006 Bombina variegata – Broasca cu burta galbena
Face parte din familia Discoglossidae. Are dimensiuni pana la 5cm, aspect mai indesat decat buhaiul de balta cu burta rosie. Spatele este ce 252c210c nusiu-masliniu sau cenusiu-brun, de obicei fara pete inchise. Tegumentul de pe spate este bogat in glande cu venin; negii de pe spate au un puternic spin cornos, inconjurat de numerosi spinisori. Abdomenul este negru sau cenusiu-albastrui, cu pete mari, galbene, fara puncte galbene. Ierneaza pe uscat, in gauri. Depunerea oualelor se face in mai si chiar de doua ori pe an; ouale sunt grupate in gramezi mici pe fundul apei sau lipite de plante. Larvele se metamorfozeaza toamna (septembrie). [/restrict]Traieste mai mult pe uscat de la altitudinea de 400 m in sus, gasindu-se si pe vaile inalte ale muntilor pana la 1500 m (probabil urca mai sus). Hrana consta din animale acvatice, dar si din insecte de uscat. Are putini dusmani, datorita glandelor veninoase din piele; totusi serpii de apa o mananca. In tara noastra se gaseste in Carpati, coborand de-a lungul dealurilor pe ambele versante. Denumire populara: izvoras cu burta galbena.
1007 Triturus montandoni – Triton carpatic
Masculul 17 cm, femela 10 cm. Capul foarte turtit dorso-ventral, mai lung decât lat. Botul rotunjit cu trei şanţuri longitudinale. Irisul cafeniu închis, pătat cu galben-auriu şi roşu-arămiu. Limba mare, mobilă, uşor protractilă, şi liberă posterior. Degetele scurte şi turtite, la mascul cele posterioare cu câte un tiv de piele mai mult sau mai puţin îngust. Coada puternic comprimată, terminându-se printr-un vârf filiform, pe care se continuă foarte îngust muchiile, dorsală şi ventrală, ale cozii. Coada este mai lungă decât corpul. Orificiul cloacal la mascul longitudinal, la femelă conic şi circular, cu aspect de rozetă. Paratoidele clare. Spatele neted sau cu rugozităţi fine. Ventral neted. Dinţii vomero-palatini în două şiruri apropiate anterior şi depărtate posterior, formând un “Y” răsturnat. Femela se aseamănă cu cea de Tr. Alpestris, dar ceva mai mare şi mai rotunjită decât masculul. Masculul în perioada reproducerii, cu câte o muchie longitudinală pe laturi, spatele având aspect mai mult sau mai puţin plat. Culoarea, primăvara, la mascul, pe spate verzuie-galbenă-pământie, mai târziu gălbui-cafenie, pe laturile capului, trunchiului şi cozii cu câte o dungă longitudinală cafenie închis, ventral gălbuie deschis fără pete. Vârful cozii, pe partea inferioară, galben-portocaliu, cu pete mari, negricioase, deasupra cu o dungă albă-albăstruie. Cloaca galbenă-portocalie. Umflătura cloacală neagră-cenuşie, ca şi talpa membrelor posterioare. Femela cu dungile laterale cafenii şi mai late decât la mascul. Către sfârşitul lunii iunie, adulţii părăsesc apa şi capătă o coloraţie roşiatică sau galbenă-cafenie deschis, iar dungile laterale ies bine în evidenţă.Este o specie montană, nepretenţioasă pentru reproducere la calitatea apei, dar puţin rezistentă la căldură. Tolerează relativ bine ape poluate, deşi preferă ape limpezi, reci, cu pH acid. Este mai greu de crescut şi reprodus în captivitate dintre tritonii de la noi.
Culoarea, primăvara, la mascul, pe spate verzuie-galbenă-pământie, mai târziu gălbui-cafenie, pe laturile capului, trunchiului şi cozii cu câte o dungă longitudinală cafenie închis, ventral gălbuie deschis fără pete. Vârful cozii, pe partea inferioară, galben-portocaliu, cu pete mari, negricioase, deasupra cu o dungă albă-albăstruie. Cloaca galbenă-portocalie. Umflătura cloacală neagră-cenuşie, ca şi talpa membrelor posterioare. Femela cu dungile laterale cafenii şi mai late decât la mascul. Către sfârşitul lunii iunie, adulţii părăsesc apa şi capătă o coloraţie roşiatică sau galbenă-cafenie deschis, iar dungile laterale ies bine în evidenţă.
Pesti
1008 Cottus gobio – Zglavoaca
Zglavoaca face parte din familia percidelor, a carei membru este si bibanul. Este un peste prezent in aproape toate raurile montane din Europa, ca si la noi, unde traieste in compania pastravului indigen.
Este un peste usor de recunoscut dupa cele doua inotatoare dorsale una mai mare decat cealalta legate intre ele de o pielita subtire (o caracteristica a tuturor speciilor din familia percidelor). Inotatoarea ventrala este situata intre cele doua aripioare pectorale. [restrict]Corpul, fara solzi, este aproape cilindric in portiunea de mijloc si usor plat lateral, in vecinatatea caudalei. Are un cap mare si lat, care aminteste de cel al broastei. Ochii privesc in sus. Gura larga este situata in varful botului.
Coloritul zglavoacei variaza mult in functie de mediul in care traieste exemplarul respectiv. Spatele pestelui este cafeniu, marmorat cu o puzderie de pete, uneori de nuanta rosiatica, alteori de un gri intunecat. Partea abdominala este alb-galbuie sau alb-cenusie. Pe jumatatea posterioara a pestelui se disting 3-4 dungi transversale, dispuse vertical, inotatoarele dorsale si pectorale sunt prevazute de asemenea cu pete cafenii, nu insa si cele ventrale.
In medie, zglavoaca creste pana la lungimea de 6-10 cm, ajungand rareori la 12-13 cm.
Puietul inoata si in grupuri, insa exemplarele mature traiesc singure, stand ascunse, lipite parca de albia raului. Din cauza coloritului, se poate ascunde foarte bine si este greu de observat, semanand mai mult cu o piatra de forma lunguiata. Daca este speriat, sare brusc din ascunzis, inotand repede dintr-un loc in altul.
Nevertebrate
1009 Chilostoma banaticum – Melcul carenat banatean
Aceasta specie se caracterizeaza prin cochilie solida, tare si rezistenta, turtit-lentiforma, neregulat striata, brun-roscata pâna la brun-galbuia, rar verzuie, prevazuta cu o banda brun-roscata la periferie, cu o evidenta carena mediana, prezenta atât la adulti cât si (caracteristic) la juvenili; peristom întarit, albicios, ombilic deschis. Înaltime 15 – 20 mm, latime 25 – 35 mm. Specia predomina pe sub pietre, printre lemne putrede, busteni, pe stânci, pe plante, în frunzar pe sol, în paduri, tufarisuri, formatiuni vegetale dintre cele mai diverse, inclusiv parcuri si gradini, la marginea drumurilor, în locuri umbrite si umede, deseori în apropierea apelor, de la munte si pâna la ses, de-a lungul vailor, respectiv a apelor curgatoare, preferând altitudini medii. Arealul actual al speciei în Europa este cuprins mai ales în România, insular în Ungaria, Germania, Croatia, Ucraina, foarte probabil – sporadic – si în Serbia, Slovacia si Bulgaria. Cele mai abundente populatii, cea mai larga raspândire si centrul genetic sunt în România, si în mod special Banatul. În România specia Chilostoma banaticum are valente ecologice destul de largi, fiind întâlnita din etajul montan pâna la câmpie, de-a lungul vailor, respectiv a apelor curgatoare. Este o specie mezobionta, higrofila, prefera arii împadurite, sau cel putin vegetatie abundenta, microfaga, hermafrodita.
1010 Cucujus cinnaberinus – Fara denumire populară
Cucujus cinnaberinus este o specie de coleoptere din familia Cucujidae. Corpul este colorat în roșu, cu excepția mandibulelor, antenelor, picioarelor și marginilor laterale ale pronotului, care sunt negre. Preferă pădurile de foiase, poate fi găsit sub coaja stejarilor și arațarilor. [/restrict]Cucujus cinnaberinus este răspândit în Europa continentală.
1011 Lucanus cervus – Radașca
Este un gândac din familia Lucanidae. Rădașca se numără printre cei mai mari și remarcabili gândaci din Europa. Caracteristice sunt mandibulele mari și roșcate ale masculului, care seamănă cu coarne de cerb și pot fi mișcate ca un clește. La exemplare mari, lungimea coarnelor poate atinge aproape jumătate din lungimea totală a gândacului, care este 25 – 75 mm. Femelele sunt ceva mai mici decât masculii și nu au „coarne”. În schimb, au un „clește” mic de care se folosesc și pentru a accesa hrană. Rădașca poate zbura. La mascul, în zbor axul longitudinal al corpului este oblic, coarnele aratând în sus.
Când nu zboară, aripile sunt acoperite.În Europa Centrală și Sudică rădașca a devenit foarte rară. Asta se datorează nu atât colecționarilor de insecte, cât mai mult dispariției tot mai multor habitate, mai ales păduri de stejari, respectiv exploatării comerciale a pădurilor și îndepărtarea “lemnului mort”.
Lucanus cervus este înregistrat în Directiva de habitate a Uniunii Europene din 1992, care cere ca statele membre să desemneze regiuni speciale de conservare pentru speciile înregistrate.
1012 Rosalia alpina – Croitorul alpin
Specie in stare critica. Corpul prezinta o pubescenta de fond deasa, culcata, fina si scurta, de culoare cenusie-albastrie sau cenusie-verzuie, uneori aproape albastra. Articolele antenale 3-6 au cate o tufa apicala de peri lungi, desi, negri. Pronotul prezinta cate un dinte lateral, puternic, indreptat in sus, precum si cate un tubercul obtuz, situat postmedian la partea marginala a discului; exista in general o pata catifelata, neagra, semicirculara, situata median la marginea anterioara a pronotului. La forma tipica elitrele sunt de regula granulate puternic la baza si prezinta un desen negru, catifelat, alcatuit din urmatoarele elemente: o banda comuna, postmediana, cate o pata posthumerala mare si cate una anteapicala mica, fiecare din aceste elemente fiind marginite cu pubescenta colorata deschis. Lungimea corpului – 15-38 mm.
1013 Colias myrmidone – Păiuşul portocaliu-roşcat
Fluturele se confundă uşor cu păiuşul portocaliu, de care se deosebeşte prin nuanța mai roşcată, la exemplarele proaspete, cu reflexe purpurii şi prin marginea neagră a aripilor, nebrăzdată de nervuri galbene. Pata discoidală a aripilor posterioare este roşie. Femelele sunt galbene-portocalii, rareori albe-verzui. Fluturii zboară în 2-3 generații din mai până la sfărşitul lunii septembrie. Fluturii din generația de toamnă sunt mai numeroşi decât cei de vară sau primăvară. Fluturele preferă pajişti relative uscate, cu vegetație joasă, bogate în drob (Cytisus vindobonensis), plantă pe care sunt depuse ouăle şi cu care se hrănesc şi larvele. Larvele ultimei generații se hrănesc până toamna târziu, iar după
iernare până în luna mai. Stadiul pupal este scurt, sub 20 de zile. Fiind o specie protejată prin Directiva UE şi prin legislația României, se impun măsuri urgent şi concrete de protecție şi conservare. Deoarece din țările central europene populațiile existente au dispărut în ultimii 50 de ani, populațiile din Transilvania sunt singurele viabile, motiv pentru care, specialiştii din întreaga Europă îşi concentrează eforturile pentru protecția şi conservarea acestei specii în România. Păşunatul intensiv, incendierea vegetației uscate atât primăvara cât şi toamna, cositul prea des, împădurirea sau aratul habitatului, sunt principalii factori care amenință această frumoasă şi rară specie.
1014 Euphydryas aurinia
1015 Nymphalis vaualbum
1016 Vertigo genesii
1017 Isophya costata – Cosaș
1018 Odontopodisma rubripes – Lacusta de munte
1019 Pholidoptera transsylvanica – Cosasul transilvan[restrict]
Specie endemica a muntilor carpati Ortopter de 20-24 mm. masculul și 25-27 mm. femela, cu colorit castaniu-negricios cu câte o dungă deschisă pe părțile postero-laterale ale pronotului. Femurele posterioare și abdomenul sunt galbene ventral, elitrele sunt cafenii închis.
Habitat – Specie omnivoră, mezofilă care preferă fânețele cu vegetație înaltă.
1020 Cordulegaster heros – Calul Dracului
Este o libelulă de talie mare având 78-84 mm. lungime masculii, și 93-97 mm. lungime femelele, de culoare neagră cu dungi galbene. Ochii verzi-aurii se ating într-un singur punct. Poate fi ușor confundată cu specia Cordulegaster bidentata de care poate fi diferențiată prin următoarele caractere:
-apendicii anali ai masculului de C. heros se ating la baza și sunt divergenți iar la C. bidentata sunt îndepărtați la bază și aproape paraleli;
-pe partea laterală a toracelui la C. heros se disting trei dungi transversale și un punct pe primul segment abdominal înspre marginea de jos iar la C. bidentata sunt doar două dungi transversale și un punct înspre marginea de sus;
-triunghiul anal al aripilor posterioare la C. heros prezintă 5 celule iar la C. bidentata doar trei celule.
Habitat – Adulții pot fi întâlniți în stațiuni împădurite din arealele montane sau deluroase nu departe de apele liniștite înspre moderat curgătoare, cu substrat tare sau nisipos, de preferință acoperit cu un strat subțire de detritus cu material organic. Au fost observate larve și în apele stătătoare.
Plante enumerate în anexa II a Directivei [/restrict]Consiliului 92/43/CEE
1021 Campanula serrata – Clopotel
Clopoțelul (Campanula napuligera) este o plantă erbacee perenă din familia Campanulaceae.Tulpina este dreaptă, cu înălțimea de 100-250 mm, cu numeroase frunze ascuțite, alungite, fără codițe. Frunzele de la mijloc sunt mai înghesuite și mai late, dințate mărunt. Frunzele de sus sunt nedințate și mai înguste. Florile sunt albastru-violete, puține la număr. Sunt așezate la vârful tulpinii, câteodată îndreptate într-o parte. Floarea are un caliciu cu cinci dinți înguști și o corolă în formă de clopot cu 20 mm lungime, cu cinci lobi pe margini. Înflorește în lunile iulie-august. În România: în munții Carpați și Apuseni, prin păduri de molid, prin pășuni și locurile ierboase.
1022 Tozzia carpathica Iarba gâtului
Este plantǎ superioarǎ perenǎ de 10-14 cm înălţime cu rizomi solzoşi aflatǎ pe Lista Roşie naţionalǎ, fiind rarǎ, ameninţatǎ la nivel european.
Se recunoaşte uşor după tulpina fragilă ramificată şi după florile galbene cu cinci „dinţi” adunaţi în două „buze” puţin conturate. Tulpina are secţiune de formă patrulateră, cu peri pe două feţe. Frunzele poziţionate opus au formă ovată şi sunt spâne, cărnoase, slab dinţate în apropierea bazei.
Florile solitare şi axilare sunt de de culoare galben auriu, în interior cu pete purpurii. Corolla are formă de pâlnie, bilabiată, cu doi lobi pe buza superioară şi trei în partea de jos şi patru stamine, 4-7 mm. Racemele sunt în numar mare, pedicelele fiind scurte, filiforme prelungindu-se în fruct. Caliciul de 1.5-3 mm, campanulat are dinti scuri şi largi. Florile sunt zygomorphice de obicei, rareori actinomorphice. Nectarul este de obicei la baza ovarului sau redus la o
Înfloreşte vara. Fructul este sub formă de capsulă, septicidală, loculicidală, sau septifragală.
Poate fi întâlnită în locuri umede din munţi, eventual calcaroase, de obicei la altitudini cuprinse între 1000-2500.
1023 Ligularia sibirica – Floarea de cenusa , curechi de munte
Face parte din familia Asteraceae, ordinul Asterales, relict glacial. Este o plantă perenă de 80-150 cm. Frunzele de bază sunt ovale de regulă cu marginea adânc dinţată. Frunzele de pe tulpină au formă de vioră, fără peţiol şi îmbrăţişează cu baza tulpina.Florile sunt de culoare galbenă.
1024 Draba dorneri – Flamânzica
Planta cu inaltimea cuprinsa intre 3 si 15 cm cu tulpina lemnoasă la baza, cu ramuri terminate in buchete de frunze. Are flori albe minuscule. Planta pe cale de disparitie, strict protejata, creste pe sprafete foarte mici
1025 Buxbaumia viridis – Mușchi
Este o specie de muşchi de dimensiuni mici, ce se dezvoltă pe materialul lemnos în curs de degradate, cât şi pe humusul de pe sol. Se întâlneşte din zona pădurilor de răşinoase până în zona subalpină. Este caracteristică pădurilor[restrict] de răşinoase cu cantităţi mari de lemn mort.
1026 Dicranum viride – Muschi de scoarta
Specie dioică, cu durată lungă de viaţă, întâlnită în pădurile de foioase şi de amestec cu o umiditate relativă ridicată. Se dezvoltă pe trunchiurile arborilor, înălţimea până la care urcă pe trunchi fiind conditionată de desimea pădurii şi de dimensiunile arborelui suport. Specia poate fi considerată un indicator al pădurilor naturale.
1027 Meesia longiseta – Muschi de turbă , mosișoară
Face parte din familia Meesiaceae, ordinul Splachnales. Este o plantă tipică a florei de tinoave şi turbării cu vegetaţie forestieră.
Este foarte răspândită în partea nord – vestică oceanică a Canadei şi SUA. În România este prezentă numai în habitatele ocrotite din zonele de munte, preferă clima cu precipitaţii abundente şi temperaturi mai scăzute. Este un muschi de 15 –20 cmcu frunze scurte şi corpul de frctificaţie pe un peţiol lung de 20 –25 cm. Este o specie periclitată datorită păşunatului abuziv.
1028 Iris aphylla ssp. hungarica Irisul salbatic
Plantă perenă, înaltă de 20-30 cm. [/restrict]Frunze de lungimea tulpinii, adesea foarte arcuite, late de 2-3 cm. Flori 2-4, închis violacee, lucioase, înainte de înflorire erectea sau nutante. Fruct bruniu, alungit cilindric, obtuz 3-muchiat, lung de 3-4,5 cm şi de 13-16 mm în diametru.
___Vizualizari 1897
