In urma cu cateva sute de ani, valea de sus a Prahovei de la Comarnic la Predeal a fost un tinut pustiu. La acea vreme, in acest areal  exista o poteca anevoioasa care mai tarziu a purtat numele de ” drumul domnisorilor “.

Importanta drumului va creste odata cu schimbarea scaunului domnesc de la Targoviste la Bucuresti.

La 1452 Vladislav Voievod, scrie pargarilor din Brasov ca a hotarat ca drumul Prahovei sa fie ” slobod si pe unde poftiti si sa ne tinem de asezamantul cel vechi, de la domnii de mai inainte” . Mai tarziu, peste cativa ani, in 1476, Vlad Tepes se adreseaza judetului si pargarilor din Brasov, comunicandu-le ca ” a slobozit drumurile si pe Rucar si pe Prahova si pe Teleajen si pe Buzau”.

Drumul fiind ingust, marfurile din Brasov se transportau pe cai pana la Campina, de unde se incarcau in care mari. Stapanii cailor erau numiti prahoveni, cu toate ca erau locuitorii din Zarnesti de langa Brasov. Acesti carausi erau organizati in bresle si-si aveau starostele lor, ca si celelalte meserii de pe vremea aceea.

Despre drumul acesta anevoios al Prahovei se aminteste si intr-un document dat de Radu cel Mare in februarie 1508, cu putin timp inainte de moartea lui: ” Voi inchide toate drumurile pe unde umblati, drumul Dambovitei si drumul Prahovei”.

Despre lipsa asezarilor pe aceste locuri ne vorbeste si actul de fundatie al Manastirei Sinaia din 15 oct.1695: ” am zidit din temelie si am inaltat un schitisor numindu-se Sinaia, dupa asemanarea Sinaiei cei mari. Pe apa Prahovei la pustie sub muntele Bucegiului unde mai inaintea zidirei acestia se afla sihastri, acolo in pustia aceasta”.

In anul 1701 Constantin Brancoveanu porunceste ca pentru paza Manastirii Sinaia sa se scuteasca de darile catre domnie 40 de oameni din Traisteni, subliniind totodata primejdia in care traiesc calugarii din aceasta manastire, fiind departe de orice asezare omeneasca.

Mai tarziu, in 1717, Ion Mavrocordat dupa ce reaminteste continutul actului dat de C.Brancoveanu: “…fiind dar aceasta sfanta manastire, la un loc de munte si greu in laturea Plaiului, aproape de hotarul

Ardealului, pe unde pururea fiind pustietate, oamenii rai, hoti, talhari se afla”, continuau subliniind ca ” fiind nici acolea, nici imprejur, nici pe aproape sat ca sa-l pazeasca la vreme de grije si nevoie”.

 

Din cele descrise  mai sus se vede ca in aceasta parte a Prahovei sate cu locuitori stabili nu au existat multa vreme, pana la 1782 cand Mihai Sutu infiinteaza cu 24 de familii de scutelnici ai Manastirii Sinaia, primul catun – Izvorul .
De aici, apoi s-au intins locuitorii de-au format si celelalte asezari: Busteni, Poiana Tapului, Azuga si Predeal.

Pana la sfarsitul secolulu al XVIII – lea pe valea superioara a Prahovei se gaseau asezari stabile ca  Schitul Lespezi de langa Posada , Manastirea Sinaia intemeiata in 1695 de marele spatar Maihai Cantacuzino, catunul Izvor infiintat in 1782 de domnitorul Mihai Sutu din scutelnicii manastirii Sinaia, schitul Predeal intemeiat in 1744 , precum si un han mare ” Slonul de Piatra ” pe stanga Prahovei, (nu departe de actuala  Caserie din Zamora), cel mai vestit din partea de sus a Prahovei.

« Slonul de piatra » era o cladire solida in care se puteau adaposti calatorii in timpuri grele. Se spune ca in februarie 1788, prin pasul Predeal au intrat cateva corpuri de oaste austriaca, ocupand

schitul Predeal si manastirea Sinaia.

 

In luptele care au avut loc intre austrieci si turcii hanul Slonul de Piatra, de la poalele Zamorei a ars . Era singura locuinta omeneasca de la Sinaia in sus, inainte de 1750.

Alte cateva hanuri au luat fiinta dupa 1800: Hanul ” La Ruja “( Predeal ),” Puristoaca ” ( Predeal ), si hanul din Busteni care, ca sezare stabila nu dateaza decat la inceputul secolului al XIX-lea.

In harta ruseasca din 1835, in dreptul Busteniului se aflau trecute catunele Draguseti cu 20 familii, Trestia si Slonul de Piatra. Primele doua catune sunt la originea orasului Busteni, iar ultimul a dat nastere cartierului Zamora.

Primele asezari in Busteni iau fiinta pe Valea Cerbului in jurul anului 1800 si erau asezate la intamplare prin poieni, pe unde erau locuri mai largi.

La inceputul secolului al- XIX -lea , anul 1802, cand se presupune ca s-au stabilit primii locuitori in Busteni, a avut loc fuga a o mare parte din populatia Bucurestilor din cauza teroarei raspandita de Pasvantoglu si carjalii lui.

Dezvoltarea localitatii Busteni de la cateva familii in prima jumatate a secolului al XIX-lea pana la orasul de azi se datoreaza intre altele si imbunatatirii mijloacelor de comunicatie pe valea superioara a Prahovei.

In anul 1846 s-a inceput dupa porunca lui Bibescu Voda, construirea soselei Campina – Predeal.

Lucrarile caii ferate Ploiesti – Predeal au fost incepute in 1876 si inaugurata la 10 iunie 1879 de catre firma franceza Guilla.

In 1864 in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, satele Posada si Podul Neagului, fiind mai aproape de Comarnic, se alipesc la aceasta.

Celelalte localitati, printre care si Busteniul, au continuat sa faca parte din vechea comuna Podul Neagului pana in 1884.

 

Modernizarea cailor de comunicatie si sporirea posibilitatilor de gazduire, aduc un mare numar de vilegiaturisti care, in drum spre statiunile balneare din Ardeal, ajung sa cunoasca farmecul natural si calitatile terapeutice ale localitatilor Sinaia si Busteni.

Pe fondul general al dezvoltarii economice in Romania, determinat de dobandirea independentei de stat, in 1882 se intemeiaza de catre Karl si Samuel Schiel originari din Rasnov, Fabrica de Hartie din Busteni. Fabrica producea hartie si saci de hartie lucrand cu 1143 muncitori.

In 1893 Fabrica de Hartie dispunea de o moara de macinat lemnul si o fabrica de cherestea si bete de chibrituri de la Susai ( 1891 ) denumita si ” Ferastraul de la Retivoiu “, care a fost mistuit de incendiu in 1894.

Dupa 1893 intreprinderea a fost marita, modernizata si completata prin infiintarea unei fabrici de cherestea la Azuga. In 1904 moara de macinat a fost transformata in fabrica de celuloza

Miscarea social – culturala intre cele doua razboaie mondiale era foarte vie in Busteni si se polariza de fapt in jurul activitatii intreprinderii de hartie.

 

Asezarile de pe valea superioara a Prahovei faceau parte la inceput, din punct de vedere administrativ din comuna Podul Neagului care se intindea pe o distanta de 35 Km, de la Comarnic pana la Predeal.

La inceputul secolului XX, in anul 1908 Busteni si Poiana Tapului formeaza comuna Busteni cu resedinta primariei la Busteni.

In anul 1946 Poiana Tapului a fost declarata statiune climaterica si tot in acelasi an Busteniul a fost declarat oras.

In 1950 in decembrie, odata cu impartirea administrativ-teritoriala, Poiana Tapului a fost trecuta in componenta orasului Busteni.

 

Despre inceputurile scolii din Busteni avem un numar de date scrise de fostul director al scolii, A.M. Mihailescu, pe care le-a publicat in Monografia Scolii din Busteni in 1906.

Scoala din Busteni a fost infiintata din 1865, dupa aparitia legii invatamantului rural obligatoriu din 1864. La inceput scoala a functionat cu doua clase si aici veneau si copii locuitorilor din Poiana Tapului si chiar cei din Sinaia. Noul local al scolii din fata garii a fost  construit in 1887 ( in el a functionat in ultimii ani biblioteca oraseneasca ).

Pana in 1881 scoala functioneaza cu doua clase, iar pana in 1891 cu un singur invatator.

Un bun cunoscator si admirator al plaiurilor Busteniului s-a dovedit cunoscutul inginer de poduri si sosele Nestor Urechia, care in lucrarile sale cu caracter stiintific si literar a dovedit un atasament deosebit acestor locuri.

Odata cu infiintarea in 1938 a Caminului Cultural din Busteni intreaga miscare culturala va fi dirijata de acest for.

 

Chiar dacă ipotezele şi speculaţiile spun că Sfinxul şi Babele sunt opera tracilor şi de asemenea că bolovanul de pe Vârful Omul ar fi o sculptură a aceloraşi traci, acestea sunt contrazise de geologii care ne spun că aceste formaţiuni, ca şi multe altele de pe Platoul Bucegilor sunt rezultatul eroziunii vântului şi apelor.

Încă din Evul Mediu, saşii din Braşov întreţineau relaţii comerciale cu Ţara Românească folosind drumul prin pasul Bran, păzit de Castelul Bran. Poteca de cal din pasul Predeal a fost înlocuită cu o şosea construită de geniştii austrieci în sec. XVIII, odată cu Via Carolina de pe Valea Oltului. Poteci de cal traversau graniţa şi prin Şaua Strunga şi pe la Pichetul Roşu.

Legenda spune că domnitorul Munteniei, Mihnea cel Rău este ctitorul schitului Peştera în 1509; călugării erau stabiliţi în regiune cu mult înainte. Din secolul XVII există mănăstirea Sinaia. Aceste două aşezări monahale au oferit adăpost primilor drumeţi şi au constituit nucleul pentru bazele turistice de mai târziu. La nevoie, turiştii se adăposteau şi la stâne.

Din secolul XVIII datează primele mărturii scrise despre cercetări în Bucegi, aparţinând unor geologi şi botanişti austrieci. Primele relatări despre călătorii pur turistice vin tot de la saşi, începând cu 1833, care urcau prin Bran – Strunga la Peştera şi Omul. Din Bucureşti prima relatare scrisă despre o ascensiune în Bucegi este din 1839, călăuzele fiind din Comarnic.

1857 – se constituie la Londra, Alpin Club, primul club alpin din lume; iar Clubul Alpin Austriac (OAV) la Viena, primul de pe continent, în 1862.

1873 – se constituie Clubul Alpin Ardelean la Braşov. În 1880 – Societatea Carpatină Ardeleană a Turiştilor (SKV), se constituie la Sibiu şi ia locul clubului din Braşov. În această perioadă Ioan Turcu, născut la Zărneşti, protonotar de Făgăraş scrie lucrarea turistică „Escursiuni pe Munţii Tarei Bârsei şi ai Făgăraşului”, fiind una dintre primele de gen, care descrie printre altele şi urcuşul la Vârful Omul.

La 3.09.1888 este inaugurată de SKV prima cabană de la Vârful Omul.

În 1895 – Societatea Carpatină din Sinaia se constituie de către arhimandritul Nifon, Take Ionescu, Fanny Seculici – Bucura Dumbravă, urmată de Societatea Turiştilor Români (STR). Cabana SKV de la Vârful Omul a fost urmată de cea a Societăţii Carpatine din Sinaia care a funcţionat din 1900 până în 1911 când a ars.

În 1920 – se constituie Hanul Drumeţilor (preşedinte Mihai Haret) care îşi schimbă numele din 1926 în Touring Clubul României (TCR). Acesta a construit în 1926 cabana de la Vârful Omul care mai funcţionează şi astăzi fiind cea mai înaltă din ţară (2505 m).

Acestea au fost etapele premergătoare alpinismului din Bucegi şi în aceşti ani au apărut primele cabane.

În 1934 existau 5 cabane, Mălăieşti (1882) şi Bolboci (SKV), Peştera şi Omul (TCR) şi cantonul Schiel al fabricii de hârtie din Buşteni, in plus erau în zona Peştera cabanele particulare Serghie Popescu (Padina) şi Enescu (Colţii) şi posibilitatea de cazare la călugării de la Peştera.

Numele cele mai cunoscute ale acestei perioade sunt Friedrich Deubel (traseul de pe Creasta Bucşoiului – Vârful Omul şi Cabana SKV Mălăieşti, Nicolae Bogdan, Nestor Urechia (autorul mai multor cărţi despre Bucegi ), Fanny Seculici (sub pseudonimul Bucura Dumbravă a scris „Cartea munţilor”, o adevărată bijuterie de literatură alpină), Rosetti Solescu, Emanoil Bucuţa (alt maestru al literaturii alpine), Nicolae Gelepeanu şi Nicolae Butmăloiu născuţi la Zărneşti respectiv Braşov, amândoi stabiliţi la Buşteni, ghizi remarcabili intraţi în legenda Bucegilor.

În această epocă de pionierat, Vârful Omul a fost urcat iarna (cu şi fără schiuri), primii fiind braşovenii, saşii din SKV, veniţi prin Valea Mălăieşti în secolul XIX.          Traseele cele mai dificile din Bucegi erau până in 1932 : Valea Seacă a Caraimanului, Valea Gălbenelelor şi Valea Mălinului în timp ce pe Valea Albă exista chiar un traseu turistic marcat cu bandă verde de către TCR.

Alpinismul tehnic în sensul actual al cuvântului, a început în Bucegi în 1932. Figura proeminentă a acestui început a fost Nicu Comănescu (Turnul Seciului şi Spălătura Văii Seci, 1932; Vârful Picătura şi Hornul Central din Colţul Mălinului, 1934). Din păcate Comănescu a murit prea devreme, într-o avalanşă la 15. 03. 1936. În 1934 ia fiinţă, la iniţiativa lui Nae Dimitriu, Clubul Alpin Român (CAR) care a impulsionat edificarea Refugiului Coştila şi a Căminului Alpin din Buşteni, prima cabană modernă din România, înzestrată cu tot confortul. A scos Buletinul Alpin, revistă de munte rămasă până astăzi neîntrecută. De menţionat, CAR a marcat accesul pe Vârful Picătura, văile de abrupt ale Caraimanului, Coştilei şi Morarului. Primul traseu de gradul IV din România a fost traseul clasic din Piatra Altarului, realizat de Erwin Csallner şi Waldemar Goldschmidt, membri SKV, în 1934. Braşoveanul Erwin Csallner şi-a adus contribuţia la dezvoltarea alpinismului de iarnă şi a schiului în afara pistelor. În plus a contribuit ca profesor şi antrenor la ridicarea unei generaţii de tineri alpinişti din Bucureşti, fiind şi deschizătorul unor trasee.

În 1935 a fost realizat primul traseu de perete din Bucegi, Furcile gradul IV, de Nicolae Baticu, cel mai talentat căţărător al CAR, secondat de Ion Trandafir şi Dan Popescu. Tot Baticu este autorul altor două trasee renumite: „Cele Trei Surplombe” -primul traseu de gradul V şi Pintenul Văii Albe, gradul V, ambele în 1946 într-un interval de numai două săptămâni precum şi al traseelor Hornul din Peretele Coştilei şi Creasta Coştila – Gălbenele.

Baticu s-a perfecţionat la două şcoli de alpinism în Dolomiţi şi în Wilder Kaiser aducând de acolo tehnica modernă de căţărare şi mijloacele tehnice ale anilor premergători celui de al doilea război mondial. Cunoştinţele acumulate le-a expus la şcolile de alpinism organizate de CAR.

Lui Ion Coman i se datorează, în Bucegi, premiera din 1940 a Fisurilor Centrale, gradul IV din Peretele Văii Albe, primul traseu în cel mai mare perete din ţară, în plus traseul ce-i poartă numele din Umărul Gălbenelelor, apoi Creasta Uriaşului, două trasee în Turnul Mălăieşti şi multe trasee în versantul apusean al Bucegilor, cele mai multe în compania lui Roland Welkens. Ion Coman s-a remarcat prin mai multe cărţi de alpinism.

Emilian Cristea a devenit din 1948 până la dispariţia sa în 1982, figura de frunte a alpinismului românesc. Iniţiativei sale se datorează nenumărate trasee alpine, din care vom menţiona pentru Bucegi doar Fisura Albastră (traseul Cristea, gradul VI) şi traseul Eftimie Croitoru gradul V, ambele cu Aurel Irimia cap de coardă; Fisura Albastră este primul traseu de gradul VI, deschis în România. Toma Boerescu, cabanier, campion de schi şi pionier al organizaţiei Salvamont, s-a remarcat în Bucegi în special la premiera Surplombei Mari din Peretele Gălbenelelor. Activitatea sa se remarcă în primul rând în Munţii Făgăraşului unde i se datorează realizarea refugiului de la Lacul Călţun.

Profesorul Alexandru Beldie este fără îndoială expertul absolut în materie de botanică. Lucrarea sa „Flora şi vegetaţia munţilor Bucegi” este completată de cărticica „Flori din munţii noştri” adresată tuturor iubitorilor de munte precum şi de remarcabilul ghid al Bucegilor.

Inginerul Radu Ţiţeica este autorul hărţii turistice „Bucegi – Gârbova” 1:30000 rămasă până în zilele noastre lucrare de referinţă şi care a însoţit turistii după 1935. Împreună cu fratele său Şerban a cutreierat cu minuţiozitate Abruptul Prahovean şi a publicat o hartă detailată a acestei zone de alpinism.

De remarcat că de la dispariţia Buletinului Clubului Alpin Român şi până astăzi (1948 – 2006) nu există nici o publicaţie de alpinism, o cronică alpină sistematică care să consemneze escaladele noi (premiere) sau performanţele deosebite. Informaţiile se obţin cu mare greutate printr-o adevărată muncă de cercetare din publicaţiile vremii – ziare, reviste, almanahuri şi câteva cărţi, buletine informative ale federaţiei de alpinism şi ale diverselor asociaţii, apărute la intervale neregulate şi fără continuitate. Aceasta este cauza pentru care peste 70 de trasee alpine din Bucegi nu apar descrise.

 

One thought on “Istoric

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Distribuie